Obiective turistice

Parcul natural Munții Maramureșului

Administrația Parcului Natural Munții Maramureșului este o subunitate a Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva. Situat în partea de nord a județului Maramureș, Parcul Natural Muntii Maramuresului este o arie naturală protejată destinată conservării peisajului şi tradiţiilor locale, protejării moştenirii naturale, spirituale şi culturale a zonei, gospodăririi durabile a pădurilor şi încurajării turismului bazat pe aceste valori. Suprafața acestuia este de 133.418 ha.

Munţii Maramureşului au fost declaraţi arie protejată de interes naţional în categoria parcuri naturale începând cu anul 2005. Principalele motive ale desemnării au fost: prezenţa ultimei populații naturale de lostriță din țara noastră ca endemit al bazinului Dunărean, prezența florei şi faunei emblematice pentru Carpaţi în cadrul unor ecosisteme stabile, existenţa habitatelor naturale pe întinderi mari precum și un mod de viaţă tradiţional, direct dependent de resursele naturale şi încă păstrat într-o măsură semnificativă.

Ateliere meșteșugărești tradiționale

Comuna Ieud se mândrește în lume și prin intermediul atelierului tradițional de pe teritoriul localității care se găsește în capătul satului, înainte de noua biserică de lemn, pe o străduță îngustă peste apă. În această gospodărie se poate vizita un complex mecanic încă funcțional cu moară, piuă și vâltoare.

 

Moara de apă era folosită la măcinarea cerealelor, pentru a se obținere făină.

Moara de apă are la bază o arhitectură vernaculară tradițională asemănătoare sistemului Kaplan, cu roată orizontală și ax vertical. Pentru că râul nu are debitul foarte mare localnicii au construit mici baraje pentru a asigura fluxul de apă necesar funcționării morii.

Odată cu trecerea timpului au dispărut și morile de apă, astfel că în zilele noastre foarte puține au mai rămas în funcțiune, fiind înlocuite de cele moderne.

Ieudenii păstrează această instalație tradițională ca pe o adevărată comoară a satului.

Piua și vâltoarea
Printre instalaţiile tehnice ţărăneşti care completează moara de apă sunt pivele şi vâltorile, legate de industria casnică textilă, în special a celor din lână. Construcţii confecţionate în întregime din lemn, acţionate prin energie hidraulică, sunt înşirate pe cursul râului.

Cu origine străveche şi mecanisme tehnice asemănătoare ca elemente esenţiale, pivele prezintă numeroase tipuri şi variante, mai arhaice ori mai evoluate.

Ele s-au dezvoltat cu precădere în unele zone favorizate prin condiţii naturale propice: apă cu debit suficient, pe cât se poate constant şi ferit de îngheţ pe timp de iarnă, lemn de diferite esenţe: stejar, fag şi arin, materie primă pentru prelucrarea stofelor şi ţesăturilor de lână: dimie, pănură, cioareci, sumane, cergi, velniţe, plocade, pături, pricoiţe etc.

Piua aparţine unui tip aparte, cu maiele suspendate vertical, cu acţionare verticală. Elementele componente ale mecanismului sunt: roata de lemn cu 12 cupe, fusul orizontal (axul) şi două ciocane (maie).

Vâltoarea face parte integrantă din ansamblul pivei şi are formă tronconică, căptuşită prin scânduri cu două cercuri. Apa intră cu viteză pe un jgheab aşezat deasupra, imprimând ţesăturilor introduse acolo o mişcare de rotire, ca la maşinile de spălat din zilele noastre.

Vâltoarea are forma unui trunchi de con realizat din scânduri ușor distanțate, în care cade de la înălțime un șuvoi de apă astfel dirijat încât să formeze un vârtej care răsucește ore în șir țesătura de lână rară, pentru a intra la apă și pentru a-i scoate părul, facând-o pufoasă și mai ușoară decât cea bătută în piuă. Tot în vâltoare era îngroșată și țesătura pentru gubă, o piesă vestimentară de iarnă caracteristică Maramureșului, deosebită de suman prin croi și prin intercalarea de smocuri de lână în textură. Vâltoarea era și este utilizată și pentru spălarea pieselor de lână sau, mai recent, a covoarelor moderne.

Cimitirul evreiesc

Ridicat pe un deal cu vedere la satul Ieud, cu o deosebită valoare istorică, artistică și umană, acest vechi cimitir evreiesc este un memento al Maramureșului.

Aici se pot găsi morminte ale rabinilor, a oamenilor de vază sau a cetățenilor simplii.

S-a evidenţiat că din punct de vedere etnografic şi estetic, pietrele de mormânt evreiești sunt interesante prin formă şi dimensiune, prin raportul dintre inscripţie şi ornamentare ca spaţialitate şi stil, îmbinarea caligrafiei cu ornamentica, modul în care relieful alternează planurile. Motivele ornamentale au un caracter simbolic, alegoric, profesional, onomastic, ritual. Motivele cele mai frecvente ar fi: Leul, Pasărea, Grifonul, Menora, Arborele vieţii, Mâinile binecuvântării, Tora, Coroana, peştii, urşii, cerbii, ciutele.

În 1924 au existat aproximativ 800.000 de evrei din Maramureș, Bucovina și Basarabia. La acel moment România a fost unul dintre puținele locuri din lume unde evreii puteau deține terenuri și a avea propriile lor comunități.

Chiar și după al doilea război mondial au existat încă aproximativ 450.000 de evrei din România. Stalin, care era notoriu anti-semit, a întors guvernul împotriva evreilor. Mai târziu, Nicolae Ceaușescu i-a vândut în mod efectiv de evrei în Israel pentru prețul unei vize de ieșire de aproximativ 3.000 dolari. Prin 1989, peste 300.000 au plecat, rămânând în România doar 12.000 de evrei.

Potrivit statisticilor, numărul de evrei este în continuă scădere. În 1992 în țara noastră au rămas 8955 de evrei, iar în 2002 numărul acestora a scăzut la 5870. Potrivit ultimului recensământ realizat în 2011 s-a constatat că în Maramureș mai trăiesc doar 24 de evrei.

Muzeul Satului din Ieud

Comuna Ieud dispune de un potențial turistic format din datinile, obiceiurile și tradițiile populare transmise din generație în generație, de-a lungul veacurilor și de numeroase valori culturale și istorice.

Gospodăria tradițională este bine reprezentată în viața satului din Ieud, aceasta fiind imortalizată prin intermediul Muzeului satului. Acesta oglindind mai bine decât orice altceva bogăția și valorile tradiționale, etnografice și folclorice ale maramureșenilor ieudeni.

Muzeul satului este amenajat într-o fostă gospodărie țărănească, datând din anul 1890, la baza dealului pe care se află și cea mai veche biserică de lemn din Maramureș.

Muzeul cuprinde o colecție de obiecte de port popular și unelte specifice acestei zone, grupate într-o succesiune respectată din generație în generație, țesăturile fiind poziționate deasupra patului și în jurul hornului vatrei, formând o pată de culoare, menită a oferi noblețe și căldura interiorului.

Intrarea în gospodărie se face printr-o poartă monumentală din lemn de stejar, cu acoperiş din draniţă de brad. Poarta are o uşă dublă din scândură de brad, pentru vite şi atelaje şi o poartă mică. Poarta este bogat ornamentată prin sculptare, cu motivul funiei şi motive geometrice. Acest tip de poartă, specific maramureşan, fiind semnul distinctiv al unei categorii sociale: nemesii ( ţăranii liberi). Lângă poartă se află o băncuţă protejată de un acoperiş de şindrilă, ce îndeplinea funcţia de loc de socializare.

În curtea gospodăriei, pe lângă casă, se pot vedea o serie de anexe ce ilustrează principala ocupaţie din zonă, creşterea animalelor: o şură cu două grajduri şi fânar, un şopru cu corfă (fânar cu acoperiş mobil), o colejnă cu coteţ pentru porci. Tot în curtea gospodăriei se mai află o fântână cu cumpănă şi ciutură, ce are un ghizd din bârne de brad, iar în capătul opus se află o privată.

Casa este construită din cununi de bârne de brad, pe un soclu scund din piatra, şi are o şatră (prispă) pe trei laturi, cu balustrada traforată şi stâlp ornamentati prin dăltuire şi uniţi prin arcade. Pereţii casei sunt din bârne de lemn de brad, cioplite în patru feţe şi îmbinate în tehnica blockbau (cununi de bârne orizontale, technică invatată de maramureșeni de la coloniștii de origine germană ). Podeaua este din pământ amestecat cu balegă şi pleavă, doar camera mare fiind podită cu scândură.

Construcția se compune din patru încaperi, putându-se vorbi de un fel de decomandare arhaică. În mijloc este plasată tinda. Ea functionează ca punct de acces în casă și zona de distribuție a circulației (spre cele două încăperi alăturate, dar și spre pod). De asemenea, ea este un spațiu pentru depozitarea diverselor piese de uz gospodăresc (cofe, piua și pilugul pentru extragerea uleiurilor din plantele oleaginoase, găleți de apă etc.).

În plan, casa cuprinde o tindă mediana, casa (camera)mare, casa (camera) şi cămara.

În casa mare în stânga intrării se află un cuptor de dimensiuni mari, ridicat pe soclu de lemn, iar în partea opusă se află colţul cu patul şi ruda (culmea) cu ţesaturilor din lână ( cergi şi covoare). Pe pereţi, deasupra laviţelor dispuse în unghi, sunt şiruri de blide icoane pictate pe sticlă şi ştergare.

Acoperișul este de 2.5 ori mai înalt decât pereții, pentru a înlesni scurgerea zăpezilor abundente. Învelitoarea este din sindrilă numită și „draniță” de brad; pentru a fi siguri că apa nu străbate acoperișul, dranița este bătută la două rânduri.

Aici este locul unde se poate vedea cum ieudenii nu și-au pierdut în negura greutățiilor vieții limba, obiceiurile, portul, rămânând iubitori de tradiție și transmițându-le din tată-n fiu. Comuna Ieud fiind considerată ținutul viu al valorilor tradiționale, etnografice și folclorice.

Biserica din Deal

Biserica din deal având hramul „Naşterea Maicii Domnului” (8 septembrie – Sfânta Mărie Mică), este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Maramureş. Este impresionantă prin amplasarea sa pe un versant pietros, pe malul pârâului Ieudișor, în cimitirul satului.

Aceasta a fost prima biserică din localitatea Ieud, fiind construită de voievodul Balc, pe proprietatea sa, prin anul 1364. Biserica a fost ridicată din lemnul de brad existent pe locul respectiv. Fiind construită pe un mic deal, biserica avea să se numească ”Biserica din Deal”, pe lângă numele ctitorului ”Biserica lui Balc”, denumiri folosite și în zile noastre. Aceasta a fost reconstruită la începutul secolului al XVII-lea de familia nobilă locală Balea. Lăcașul de cult ascunzând de-a lungul timpului mai multe scrieri importante printre care se numără ”Codicele de la Ieud”, o foarte veche scriere în limba română, care datează din anul 1391.

Biserica este cu un secol mai veche decât biserica de lemn din şes, a doua biserică de lemn din sat, şi una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureş.

În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor şi de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş.

Ceea ce este remarcabil pentru această biserică este spaţiul interior, cel mai elaborat poate din punct de vedere al concepţiei, al realizării tehnice, al detaliilor sculptate cărora li s-a adăugat pictura acoperind întreaga suprafaţă, operă a pictorului de fresce, Alexandru Ponehalschi.

Biserica cea bătrână din deal în Ieud a intrat în centrul atenţiei încă de la începuturile cercetării româneşti în Maramureş, în urmă cu un secol. Ioan Mihalyi de Apşa a remarcat-o în 1900 printre cele mai frumoase din Maramureş. În 1909, Ioan Bîrlea a adunat inscripţiile din biserică în valoroasa sa colecţie de însemnări din bisericile maramureşene. Doi ani mai târziu, Tit Bud a datat biserica din 1364, considerând-o cea mai veche biserică din Maramureş. Binecunoscutul etnograf Tache Papahagi a remarcat biserica din Ieud Deal în cercetarea sa în Maramureş, în primii ani după primul război mondial, pentru picturile murale bine conservate, pe care le-a ilustrat în unul din puţinele clişee apărute în cartea sa. Structura şi mai ales pictura au fost descrise mai pe larg de Victor Brătulescu în 1941, care a publicat şi 18 imagini şi 8 schiţe. Tot atunci au fost făcute primele relevee ale bisericii, de arhitectul N. Chioreanu. Mult mai târziu, în 1968, I. D. Ştefănescu a reluat descrierea temelor principale din pictura bisericii. Tot de pictura murală, dar mult mai sistematizat, s-a ocupat şi Anca Pop Bratu în 1982. Biserica a fost documentată, studiată şi datată dendrocronologic în 1997 în timpul ultimei restaurări. În prezent, 2007-2009, pictura bisericii trece printr-un necesar proces de restaurare şi conservare.

Pictarea bisericii
Pictura a fost realizată în jurul anului 1782 de către meşterul zugrav Alexandru Ponehalschi din Berbeşti – Maramureş, direct pe lemn. La îmbinările lemnului şi în zonele cu denivelări pictura este făcută pe pînză.

Pictura murală acoperă întreaga suprafaţă interioară a bisericii, în altar, naos şi pronaos. Ansamblul picturii murale, remarcat de istoricul de artă Anca Pop-Bratu pentru bogăţia programului iconografic, complexitatea rezolvărilor compoziţionale şi varietatea decorativă, nu este nici datat nici semnat. Ea a forţat însă datarea picturii din Ieud Deal în anul 1782, sprijinindu-se pe o icoană datată ce poate fi atribuită lui Alexandru Ponehalschi. Prin această datare, Anca Pop-Bratu a încadrat pictura murală din Ieud Deal în perioada de final a creaţiei artistului, imaginându-şi o evoluţie progresivă spre acest punct culminant din creaţia sa. Se ştie însă că o icoană mobilă poate fi completată inventarului ulterior şi nu poate data cu fermitate o pictură murală.

Documentele de arhivă aduc mai multă lumină în jurul datării picturii murale din Ieud Deal.

Ceea ce, însă, a înnoit cu adevărat lăcaşul de cult la 1765 a fost, foarte probabil, repictarea ei.

GALERIE FOTO: Icoanele pictate de Alexandru Ponehalschi

GALERIE FOTO: Interiorul Bisericii din Deal

 

Texte aflate în pictura murală
Textele în română cu caractere chirilice încadrate în pictura navei, aflate sub ferestrele de jos, îndeosebi cea a crâsnicului spre nord și a diacului spre sud, conțin îndemnuri teologice către credincioși, deosebit de interesante în contextul frământărilor religioase din acea epocă în Maramureș. Pe fondul temelor pictate împrejur, în navă, textele de sub ferestre apar drept manifeste ale păstrării tradiției ortodoxe în Maramureș. Textul lor trebuie cu mai mare atenție documentat, acolo unde mai este lizibil, și analizat:Sub fereastra crâsnicului, peretele de nord în navă: „Înpotriva sfintei … sau zugrăvit pravoslavnica beserecă aceștie să nu fie cum cinstiților, și întru Hristos sf/fra/iubiți, preoți și dascăli și mireani această dumnazăescă … să nu cumva hulum înpotriva cine ști mai bene să îndireptaze pre noi mult este jitie a sfinților perinți”

Sub fereastra diacului, peretele de sud în navă: „… care era întru începutu, care amu auzitu, care văzutu cu ochii noștri la ceea ce și mâinile noastre au pipăitu … arătat ș’am văzutu și mărturisit cu sămnulu a tuturora sfinților.”

Structura
Această biserică a fost concepută la vremea ei ca una din lăcașurile mari, 7,15 m largă și 11, 87 m lungă, cu o capacitate maximă de circa 340 credincioși, Biserica este dispusă de la vest la est cu o o tindă unde stăteau în vechime doar femeile (pronaos), apoi nava unde stateau bărbaţii şi altarul. Cele două spaţii pentru bărbaţi şi femei sunt egale. E bine de observat că la începutul secolului al XVII-lea în Maramureș nu erau ridicate pridvoare, iar la această biserică această parte nu a fost adusă nici mai târziu. Intrarea se face din vest printr-un portal fără decor, repetat și la intrarea în navă. Pronaosul sau tinda femeilor este tăvănită sub tălpile turnului și deschisă spre biserica bărbaților prin goluri în perete de fiecare parte a ușii. Biserica bărbaților sau nava este principala încăpere, subliniată de cerul înalt al bisericii (bolta). De remarcat că înălțimea navei este egală cu lărgimea ei, o proporție remarcată și la alte biserici de la începutul secolului al XVII-lea în Maramureș. Spre altar sunt trei uși iar în fața iconostasului există o solee ce marchează trecerea dinspre profan spre sacru. Altarul este decroșat și încheiat cu cinci laturi exterioare scurte. El are 4,15 m lățime și 3,6 m adâncime. Interiorul este luminat de ferestre mărunte în unghi ascuțit care inițial au fost și mai mici.

Tehnică
Butea bisericii din Ieud Deal este ridicată din bârne de molid, legate cu cheotori netede în dinte ascuns. Tălpile și portalele, mai expuse la umezeală, sunt făcute din lemn de stejar. Pereții sunt ridicați drepți cu bârne fasonate din secure și bardă, apoi rigidizați cu cuie de lemn. Între bârne sunt făcute scobituri „cuptytye” pentru etanșeizarea pereților.

Din fotografiile de epocă reiese că chetorile au fost o perioadă acoperite cu scânduri. Este posibil ca la una din reparațiile anterioare sau prin tasare o parte din cheotori să fi fost distruse. Reparațiile din colțul de sud-est al navei datează din 1959. Cu toate acestea, cheotorile din celelalte colțuri arată o calitate deosebită a execuției și participarea unor meșteri de biserici specializați.

Spre deosebire de alte monumente, acest ansamblu cuprinde o clopotniţă de lemn plasată într-unul din colţurile cimitirului; Drumul crucii, format dintr-o serie de 14 mici construcţii de zidărie care adăpostesc tablourile staţionărilor pe muntele Golgotha ,realizată la începutul secolului al XX-lea şi împrejumuirea cu zidărie de piatră.

Mănăstirea Ieud

A doua biserică de lemn din Ieud , numită biserica din șes sau din vale, reprezintă una dintre cele mai mari construcții de lemn din România, fiind denumită și „Catedrala de lemn”, prin monumentalitate și armonia proporțiilor este, poate, cea mai frumoasă biserică de lemn din Maramureș.

A fost înălțată în 1717, după ultima invazie tătară.

Acoperișul este foarte înalt și abrupt, cu poală dublă. Absida altarului de formă poligonală este decroșată, naosul dreptunghiular are o boltă semicilindrică supraînălțată. Peste pronaosul tăvănit se înalță turnul, cu o siluetă zveltă și o înălțime apreciabilă.

Interiorul a fost decorat în stil bizantin în 1765 de către pictorul Alexandru Ponehalschi.

Pictura interioară, realizată în 1841, este aproape în întregime ștearsă. În interior se păstrează o foarte frumoasă și valoroasă colecție de icoane pe sticlă din Nicula și din alte centre de zugravi din Transilvania.

Dinu C. Giurescu scrie în Istoria ilustrată a românilor: „Ctitoriile româneşti de lemn din Transilvania, reconstruite îndeosebi după 1700, îmbină volume, suprafeţe şi linii în ansambluri de extremă armonie, eleganţă şi echilibru; acoperişul înalt, în pante repezi, este continuat cu o turlă ce se încheie cu un alt acoperiş, în vîrf de săgeată. …ctitoriile din Transilvania se individualizează net şi reprezintă o realizare majoră a genului, pe plan continental.”

Lăcașul are hramul Nașterea Maicii Domnului, iar datorită valorilor spirituale, arhitecturale și culturale pe care le ascunde această biserică a fost declarată monument istoric.

Ultima actualizare: 10:50 | 8.05.2024

Sari la conținut