Victor Mihaly de Apșa

Victor Mihaly de Apșa, ortografiat uneori Mihali, cunoscut și ca Victor Mihali (n. 19 mai 1841, Ieud, Comitatul Maramureș- 21 ianuarie 1918, Blaj) a fost episcop al Eparhiei de Lugoj între 1875-1895 și arhiepiscop Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș și mitropolit al Bisericii Române Unite cu Romadin 1895, până la moarte.

Din anul 1894 a fost membru de onoare al Academiei Române.

A fost fratele mai mare al istoricului Ioan Mihaly de Apșa, de asemenea membru al Academiei Române.

După moartea mitropolitului Vancea, scaunul mitropolitan a rămas vacant vreme de 9 luni. Autoritățile maghiare au fost foarte atente la desemnarea persoanei noului ales, căutând în acest fel să nu întărească spiritul de luptă al românilor transilvăneni. Mitropolitul Victor Mihali de Apșa a pășit însă pe drumul marilor săi înaintași, punându-se cu același spirit de sacrificiu în serviciul neamului.

Păstorirea sa a cuprins perioada frământată a mișcării memorandiste, a ieșirii din pasivitate aPartidului Național și a înființării episcopiei de Hajdúdorog (1912).

Viața
Victor Mihali s-a născut la 19 mai 1841 în comuna Ieud din Maramureș, dintr-o veche familie nobilă românească. A studiat la Piariștii din Sighet, la gimnaziile din Oradea, Târnavia și Cașovia, unde a luat examenul de maturitate. Pentru studiile de filosofie și teologie a fost trimis la Roma, în colegiul Sf. Atanasie, unde a fost hirotonit preot, în 8 noiembrie 1863. Reîntors în Transilvania, a fost profesor de istorie bisericească și drept canonic la Seminarul diecezan din Gherla, de unde noul Mitropolit Vancea l-a dus la Blaj, pentru a-l însărcina cu diferite funcțiuni în Curia mitropolitană. În calitate de secretar, a însoțit pe mitropolit la Roma, cu ocazia Conciliului din Vatican (1870). După transferarea Episcopului Ioan Olteanu de la Lugoj la Oradea, Victor Mihali a fost ales, în 1874, episcop pentru scaunul vacant din Lugoj. Aici a dezvoltat o intensă activitate religioasă, făcând numeroase vizite canonice și înălțând biserici și capele în multe parohii. S-a ocupat cu aceeași grijă de educația tineretului, pentru care a înființat o fundație de 5.250 florini la internatul diecezan.

În sinodul electoral întrunit la 9 luni după moartea Mitropolitului Vancea, Episcopul Mihali a fost ales cu majoritate de voturi (16 aprilie 1893). Împăratul Francisc Iosif I l-a confirmat, în 9 noiembrie 1894, iar Papa Leon al XIII-lea l-a numit în 18 martie 1895.

În administrarea mitropoliei, noul ales a mers pe urmele predecesorului său, convocând două sinoade arhidiecezane (1896 și 1899) și un Conciliu provincial (17-26 septembrie 1900), care a celebrat cu mare solemnitate 200 de ani de la Unire, fiind prezenți toți episcopii, mult cler și popor. În vederea acestei comemorări, s-a tipărit la Blaj, sub conducerea regretatului și cunoscutului canonic Augustin Bunea,Șematismul Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, pe anul 1900. Pentru apărarea autonomiei Provinciei mitropolitane a ținut la Blaj, în 23 iunie 1897, memorabila conferință episcopală în care s-a decis că Provincia mitropolitană de Alba Iulia și Făgăraș să nu trimită delegați la Congresul Bisericii catolice latine ungare. Mitropolitul a cerut, în schimb, Împăratului aprobarea ținerii unui congres compus numai din români uniți, în care să se organizeze autonomia Bisericii Române Unite, separat de autonomia Bisericii latine din Ungaria.

Mișcarea memorandistă (1884-1894)
Mișcarea memorandistă a pornit de la Memorandumul, lansat de Partidul Național Român care, hotărând să ducă o politică activistă, a voit să informeze oficial pe împăratul de la Viena și cercurile politice occidentale de aspirațiile politice românilor din Transilvania. Biserica Unită a participat la această mișcare prin cei mai distinși preoți și oameni politici pe care i-a avut.

Ieșirea din pasivitate a Partidului Național Român a fost salutată cu entuziasm de tineret, care, grupat în jurul lui I. Slavici, a înființat în 1884, ziarul Tribuna de la Sibiu, pentru a propaga ideea unei „monarhii federative” cu ajutorul împăratului, în care toate națiunile să aibă o autonomie egală, teritorială, politică și culturală. Ca instrument de realizare a planului federativ, scriitorii de la Tribuna aveau de gând să redacteze un „Memorandum”, care trebuia să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra situației politice din Transilvania.

Intelectualitatea maghiară din Transilvania a răspuns prin înființarea asociației „Emke”, care avea drept scop grăbirea maghiarizării românilor transilvani. În ajutorul „tribuniștilor memorandiști” au sărit studenții de la București și Iași, care au publicat în 1890 un memoriu adresat universităților din Europa și cercurilor politice și intelectuale ale Occidentului. Acest memoriu a avut un ecou mulțumitor în presa din Apus, care s-a ocupat de problema transilvăneană. Contra Memoriului prezentat de intelectualitatea maghiară, a răspuns tânărul student Aurel C. Popovici prin Replica tineretului universitar român din Transilvania și Ungaria, cu o metodă de documentare unică, bazată pe legile și datele statistice oficiale ale Regatului Maghiar. Pentru gestul său, a fost condamnat de Tribunalul maghiar din Cluj la patru ani închisoare și la 5000 florini amendă.

Memorandul (1892-1894)
Acțiunea românească a avut un deosebit răsunet în cercurile politice și culturale din Apus. Bazându-se pe simpatia Europei occidentale, Partidul Național Român din Transilvania, sub președinția lui Ioan Rațiu, a decis, în 1892, prezentarea unui „Memorandum” împăratului din Viena. Au fost expuse aici suferințele seculare și aspirațiile juste ale românilor transilvăneni. Împăratul a refuzat să primească memoriul, iar baronul Beck, șeful Cabinetului imperial, l-a trecut în arhiva Statului, unde a fost găsit de trupele române, care, în 1919, au ocupat Budapesta. Pentru a liniști reacția opiniei publice europene, ungurii nu s-au mărginit la manifestații publice, ci au înscenat un proces de presă contra tuturor membrilor din Comitetul Național Român. În realitate, a fost un proces între două națiuni cu ideal politic diferit. „Una dintre națiuni a devenit acuzatoare și judecătoare, cealaltă era victimă.”

Reprezentanții români n-au fost susținuți decât de încurajarea și entuziasmul poporului revărsat de pretutindeni la Cluj, pentru a-și manifesta solidaritatea cu acuzații. Între cele patrusprezece persoane condamnate, Părintele Vasile Lucaciu a primit cea mai mare pedeapsă: cinci ani de închisoare. Pentru a potoli orice urmă de reacțiune, guvernul maghiar a interzis, în 1895, orice activitate a Partidului Național Român.

Dieceza de Hajdúdorog (8 iunie 1912)
Înființarea diecezei greco-catolice de Hajdúdorog, cu majoritatea parohiilor de limbă maghiară, a fost percepută drept una din cele mai grele lovituri suportate de Biserica Română Unită din Transilvania. Lupta pentru înființarea Episcopiei de Hajdúdorog a fost treptată. La început a fost dusă de preoțimea ruteană susținută de autoritățile maghiare. Preotul rutean E. Bacsinski de la Hajdu-Dorogh a tradus cărțile de rugăciune ale rutenilor în limba maghiară. După ce a fost ales episcop de Muncaci (1772-1809), a însărcinat pe preotul S. Szabo să traducă în maghiară Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur și să o introducă în biserică. Încercându-se apoi să fie introduse inovațiile acestea și în parohia din Macău, a întâlnit opoziția episcopului român din Oradea, I. Pop, contra căruia naționaliștii maghiari au pornit o aprigă campanie de presă.

După ce opinia publică a fost pregătită de clerul rutean maghiarizat, autoritățile maghiare au convocat un congres (16-17 februarie 1868) pentru a îmbrăca forma oficială rezultatele obținute. Guvernul maghiar, sub președinția lui G. Andrassy, a promis tot concursul pentru înființarea unei episcopii greco-catolice maghiare.

Întâiul succes palpabil al acestor inițiative, a fost înființarea Vicariatului greco-catolic maghiar de Hajdu-Dorogh, în 1873. El a fost înființat în detrimentul episcopiei de Muncaciu, din care au fost rupte treizeci și trei de parohii.

Întâiul vicar a fost găsit abia în 1878, în persoana canonicului I. Danilovics, care a tipărit în 1882 Liturghierul în limba maghiară și în 1883 Euhologhiul pe cheltuiala orașului Debrețin, citadela calvinismului maghiar. În acest vicariat s-a introdus limba liturgică maghiară, contrar prescripțiilor canonice.

Pentru a spori propaganda pentru introducerea limbii maghiare în biserică, rutenii maghiarizați au făcut o demonstrație patriotică, celebrând Sf. Liturghie în ungurește în biserica Universității din Budapesta. Fiind informat de noul procedeu, Vaticanul a cerut informații prin Nunțiatura din Viena mitropolitului Mihali de la Blaj, care a arătat, în răspunsul său din 8 august 1896, cum fruntașii Bisericii Catolice încurajează acțiunea protejată de calvini. După informațiile avute, Sf. Oficiu a ordonat măsuri contra acestor tendințe care au avut ecou în parlament, unde primul ministruDezideriu Banffy a declarat că episcopia nu poate fi înființată decât după ce limba maghiară va fi recunoscută ca limbă liturgică. De aici înainte, propaganda ungurească a luat această direcție, căutând să obțină admiterea limbii maghiare între limbile liturgice. Cu acest scop s-a înființat la Budapesta, în 2 septembrie 1896, Comitetul maghiarilor catolici de rit grec, compus din 50 de persoane sub președinția deputatului I. Szabo, care au cerut episcopatului catolic de ambele rituri, să intervină pe lângă Sf. Părinte pentru recunoașterea limbii maghiare ca limbă liturgică.

Un pas spre realizarea acestui plan a fost pelerinajul din 1900 la Roma, compus din 400 persoane, preoți și laici, reprezentând 139 comune, sub conducerea episcopilor ruteni de Eperjes și Muncaci. Ei au prezentat un memoriu papei Leon al XIII-lea, expunând dezideratele de mai sus. Acțiunea lor a fost susținută de autoritățile religioase și politice din Budapesta și Viena, care prin informațiile date au reușit să convingă pe papa Pius al X-lea să înființeze Episcopia de Hajdúdorog. Când episcopul Vasile Hossu, trimis anume la Roma, i-a demonstrat abilitatea și viclenia guvernului maghiar, papa a terminat discuția cu următoarele cuvinte: „mi hanno ingannato” (m-au înșelat). De aceea a decis să revizuiască bula de înființare a episcopiei, dar a fost împiedicat de situația politică din Europa.[3]

În fața faptului aproape împlinit, românii au acționat pe plan național, așa cum au putut. Reprezentanții românilor uniți au organizat o mare adunare de protest la Alba Iulia (29 mai 1912), au ales un comitet permanent compus din 17 membri, sub președinția lui Gheorghe Pop de Băsești, și au redactat un memoriu alcătuit de viitorul mitropolit Vasile Suciu, după indicațiile mitropolitului Mihali, pentru a demasca tendința de maghiarizare a noii Episcopii de Hajdúdorog. În fața blocului austro-ungar, acțiunea lor – cum era ușor de înțeles – a eșuat.

În ziua de 8 iunie 1912 a fost publicată bula „Christi fideles graeci”, care a transferat de sub jurisdicția Bisericii Române Unite din Transilvania 83 parohii cu 73.225 credincioși sub jurisdicția Episcopiei de Hajdúdorog. Credincioșii români uniți au continuat însă lupta pentru repararea injustiției cauzate Bisericii Române Unite și națiunii române din întreaga Transilvanie.

Îndată ce a fost cunoscut conținutul bulei, Comitetul permanent ales la Alba Iulia, a trimis la Roma pe părintele Vasile Lucaciu, ca să culeagă informațiile necesare pentru continuarea luptei. În ședința ținută în 27 iulie 1912, după reîntoarcerea părintelui Lucaciu, s-au stabilit punctele programatice de acțiune, bazate îndeosebi pe reorganizarea rezistenței credincioșilor împotriva măsurilor nedrepte ale Guvernului maghiar. Către sfârșitul anului (septembrie 1912), au fost trimiși la Roma profesorii de teologie Alexandru Nicolescu și Ioan Coltor, care au luat contact cu personalitățile bisericești mai influente. În ultima audiență la Cardinalul Rampolla, acesta le-a spus: „Nu piere o nație în câțiva ani”, mai ales cea română, care de atâtea ori și-a demonstrat vitalitatea și vigoarea sa. Eforturile acestea “unite cu ale celorlalte neamuri încătușate de tirani, vor face să dispară anacronismul austro-ungar de pe harta Europei, ca cei robiți să ajungă la libertate și unire cu frații lor de un sânge”. Cuvinte profetice, care s-au realizat curând după aceea.

Între timp, reacția preoților și a credincioșilor a continuat fără încetare, fiind condusă de preoții Vasile Lucaciu, Alexandru Nicolescu și Victor Macaveiu, care au avut tot sprijinul lui Alexandru Vaida Voievod, Iuliu Maniu și Ștefan Ciceo Pop. Întâiul război mondial a venit, între timp, ca să dea o întorsătură favorabilă lucrurilor. Dar încă mai înainte de înfrângerea ungurilor, protopopul R. Marchiș din Satu Mare și Protopopul din Carei au înființat un vicariat național român, recunoscut de Nunțiul apostolic, care, în 10 mai 1919, a scos de sub jurisdicția Episcopiei de Hajdu-Dorogh 42 de parohii care aparținuseră Episcopiei de Oradea. Cu un alt ordin al Nunțiaturii apostolice, din 29 iunie 1919, a fost scos de sub jurisdicția episcopiei maghiare și Vicariatul secuimii cu cele 33 parohii românești.

Viața Mitropolitului Mihali în perioada acestor lupte a fost frământată. Totuși, el a găsit prilejul să se ocupe intens de organizarea vieții religioase, instituind primele Reuniuni mariane, îngrijindu-se de misiuni pentru popor, înființând orfelinat și sprijinind lupta împotriva alcoolismului.

La doi ani după începerea războiului mondial, în 1916, a fost internat de unguri, care îl socoteau persoană periculoasă, la Oradea, împreună cu toată curtea episcopală. Așa l-a găsit moartea în 21 ianuarie 1918.

Ultima actualizare: 11:09 | 18.10.2024

Sari la conținut