Ioan Chindriș
S-a născut ca fiu al lui Ioan și al Mariei Chindriș (n. Bârsan), agricultori. Clasele primare le-a urmat în localitatea natală. Gimnaziul și studiile liceale la Liceul Mixt nr. 1 Carei, între 1949–1955, iar apoi Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, 1957–1962.
Între 1962-1985 redactor cultural la studioul Radio Cluj, șef de secție, realizator al celor mai prestigioase cicluri de emisiuni culturale: „Acusticon Studio”, „Teatru la microfon”, „File de aur”, „Incunabulum” și altele. Între 1985-2005, cercetător științific la Institutul de Istorie „George Bariț” din Cluj, secretar științific al Institutului și profesor conducător de doctorate în cadrul Academiei Române. Din anul 2005 director al Bibliotecii Academiei din Cluj. Studii superioare: doctorat în filologie în 1976, avându-l ca magistru pe Iosif Pervain. Doctorat în istorie în 1994. Căsătorit cu Maria, născută Iliescu, profesoară de limba română. Debutează cu reportaj literar în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare (1957). Ca redactor la Studioul de Radioteleviziune Cluj (1962-1985), cultivă acest gen literar în emisiunile realizate, precum și în reviste ca „Vatra”, „Flacăra”, „Tribuna”, „Familia”.
Debutul literar în „Tribuna”, cu schițele Bărbosul și Melchior (1967), opțiune abandonată în favoarea istoriei literare. Debut editorial cu vol. Corespondența lui Alexandru Papiu Ilarian (coautor cu Iosif Pervain), în 1972. Propensiune interdisciplinară între literatură și istorie, adâncită după 1985, când devine cercetător la Institutul de Istorie „George Bariț” din Cluj. A editat un număr mare de opere rămase în manuscris sau scrieri mai puțin cunoscute ale reprezentanților Școlii Ardelene, în publicațiide specialitate și în volume. Astfel sunt edițiile princeps ale Arhieraticonului lui Inocențiu Micu-Klein și importantei scrieri a lui Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor, alături de ediții din lucrările lui Petru Maior și Gheorghe Șincai. Lui C. îi aparține inițiativa, coordonarea, prefațarea și realizarea în parte a ediției critice a Bibliei de la Blaj, opera de vârf a Școlii Ardelene, apărută în condiții monumentale la Roma, în anul jubiliar 2000. A inițiat de asemenea și a realizat în cea mai mare parte corpusul de corespondență literară George Bariț și contemporanii săi (9 vol., 1973–1993).
Epoca primară a Școlii Ardelene, secolul al XVIII-lea, o vede prin prisma personalismului lui Friedrich Schleiermacher, care i-a influențat pe corifeii Școlii. Exemplul tipic este volumul Petru Maior, Scripta minora (1997), experiment editorial reușit, unde vechiul scriitor își construiește biografia socială și spirituală din mărturii personale, de la texte de tip “ars literaria” la polemici, jurnale, corespondență sau mărturii ale culturii personale. Ca istoric al Școlii Ardelene a publicat volumele de sinteze asupra luminismului blăjean (Naționalismul modern, 1996; Cultură și societate în contextual Școlii Ardelene, 2001; Transilvanica, 2003; Petru Pavel Aron, în colaborare cu Niculina Iacob, 2008). Opera de ordonare în aria Școlii Ardelene se încununează cu reeditarea monumentală a Bibliei de la Blaj din 1795, manifestare de vârf a celebrului curent de idei din literatura noastră veche. Editor coordonator al lucrării, este totodată autorul masivului studiu introductiv, adevărată monografie a vieții cultural-literare ardelene din secolul al XVIII-lea. C. se raliază concepției unor cercetători mai vechi (Ion Breazu, Iosif Pervain, George M. Marica și alții), care echivalează generația spirituală de la 1848 cu o a doua vârstă a Școlii Ardelene. În această a doua generație s-au manifestat marile spirite prepașoptiste și pașoptiste ardelene, corespunzând preromantismului și romantismului. Spiritul preponderent investigator al istoricului literar s-a îndreptat din nou spre zone fertile, puțin cunoscute însă, ale scrisului epocii, cum ar fi opera lui Alexandru Papiu-Ilarian, Simion Bărnuțiu, George Bariț etc. La o dată când conceptul actual de literatură se desprindea de vechea accepțiune a scrisului în general, opera acestora revelează aspecte notabile ale fenomenului. Tipărind în două ediții amplu comentate Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuțiu, C. descoperă în cunoscutul text politic structuri de expresie literară, care îl apropie de marea retorică europeană a anului 1848, exemplul de referință fiind Felicité Lamennais. Istoriografia momentului este la fel de tributară prozei romantice, fapt demonstrat în lucrarea monografică cu titlul Ideologia revoluționară a lui Alexandru Papiu Ilarian. Mircea Zaciu a caracterizat discursul epistolar din Corespondența lui Alexandru Papiu Ilarian, publicată de C. împreună cu Iosif Pervain, drept un câmp de manifestare a “marilor patimi romantice”, precursoare de expresie literară. A reeditat sau editat postum lucrările unor scriitori ardeleni de la mijlocul secolului al XIX-lea: Ioan Rusu, Vasilie Pop, Constantin Alpini, Timotei Cipariu sau Nicolae Pauleti. Cel din urmă a făcut obiectul unei ediții masive realizate în 1980.
